Cerc patrat

Erau singuri pe strada

2010-09-06T02:49:00.000-07:00

Cafea, cutit si ciocolata

2010-08-19T05:22:00.000-07:00

Pauză

2009-11-08T11:56:00.000-08:00

Ceasul bunicului

2009-11-08T11:51:00.000-08:00

Nuante de gri

2009-11-08T11:40:00.000-08:00

Micuta minune

2009-11-08T11:36:00.000-08:00

Julieta din München

2009-10-27T12:48:00.000-07:00

The Smoker

2009-10-22T02:50:00.000-07:00

Colţuri de Viena

2009-10-10T09:34:00.000-07:00

Portret III

2009-10-01T04:30:00.000-07:00

Forme

2009-09-12T12:05:00.000-07:00

Alt portret

2009-09-09T12:33:00.000-07:00

Cismigiu no Company

2009-09-09T12:02:00.000-07:00

La fereastră în Lazăr

2009-09-07T22:31:00.000-07:00

Două ateliere superbe

2009-09-06T12:13:00.000-07:00

Atelierul lui Dereck Hess, imagine este preluată de pe saitul său: http://www.derekhess.com

Studioul pictorului Francis Bacon.

Telefonul bunicului

2009-09-02T10:04:00.000-07:00

Elvis

2009-09-01T03:52:00.001-07:00

MŢ II

2009-09-01T03:50:00.000-07:00

MŢ

2009-09-01T03:48:00.000-07:00

Floarea soarelui III

2009-08-31T12:36:00.000-07:00

Pe drum

2009-08-31T12:33:00.000-07:00

Sinaia

2009-08-31T12:28:00.000-07:00

O fotografie veche făcută nu cu Praktika, ci cu un aparat slab de buzunar, apoi scanată.

Floarea soarelui II

2009-08-31T12:27:00.000-07:00

Fereastra perfectă

2009-08-31T12:26:00.000-07:00

Prim-plan

2009-08-31T12:25:00.000-07:00

Kodak Moment

2009-08-31T12:24:00.000-07:00

Ruine

2009-08-31T12:19:00.000-07:00

Lacul morii

2009-08-31T12:18:00.000-07:00

Sighisoara II

2009-08-31T12:04:00.000-07:00

Portret

2009-08-21T11:13:00.000-07:00

Flowers in the Window

2009-08-21T11:09:00.000-07:00

Floarea soarelui

2009-08-21T11:07:00.000-07:00

Fără titlu

2009-08-21T11:04:00.000-07:00

Mărgele

2009-08-21T11:03:00.000-07:00

Tomnatice

2009-08-21T11:01:00.000-07:00

Păltiniş

2009-08-21T10:55:00.000-07:00

Mangnolii

2009-08-21T10:45:00.000-07:00

Muzeul satului

2009-08-21T10:43:00.000-07:00

Nuanţe

2009-08-21T10:42:00.000-07:00

Promenadă

2009-08-21T10:38:00.000-07:00

"Schnurstraße"

2009-08-21T10:10:00.000-07:00

Grafică

2009-08-21T10:06:00.000-07:00

Expresivitate

2009-08-21T09:52:00.000-07:00

Unghiuri

2009-08-21T09:34:00.000-07:00

Dimineaţa mută

2009-08-21T09:32:00.000-07:00

Sighişoara în imagini

2009-08-14T01:53:00.000-07:00

Portret de copil

2009-08-14T01:33:00.000-07:00

Lansare de carte - Dan Puric

2008-05-04T05:41:00.000-07:00

O serie de conferinţe despre ce înseamnă să fii romîn. Un tuş apăsat trasat între ce este o naţiune şi ce e acela un neam. Cu fine nuanţări ale celui din urmă, care ne învăluie în individualitatea noastră şi ne deţine în întregul acestui popor. Alături de care ne vom înfăţişa la Judecata din urmă.

Schimbările în fizionomia, politica şi spiritul romînesc au cerut dese căutări de sine. Generaţia interbelică s-a frămîntat în a găsi unitatea sufletească a romînismului după ce întregirea fizică s-a produs. Apoi s-a căutat deplinătatea unei tabula rasa. Sîngele a şters minţile, sufletele şi însăşi existenţa atîtor romîni, şi spun asta fără patetism inutil, ci cu demnitatea celui care primeşte moştenirea unei ţări marcate, printre altele, de închisori comuniste.

Mîine, 5 mai, Dan Puric lansează volumul "Cine sîntem", la Sala Rapsodia, Lipscani 53. Ora 19:00.

Am aflat de pe Bookblog:

http://www.bookblog.ro/anunturi/dan-puric-lanseaza-cine-suntem/

Despre încredere sau despre un alt fel de a fi posedat

2008-04-23T09:11:00.000-07:00

M-au îmbrăcat în uniforma noastră, a Pacienţilor şi m-au teleportat dintr-o încăpere în alta. M-au aşezat pe un scaun să aştept şi apoi m-au plimbat pe alte culoare. Pereţi plăcuţi, pastel, curaţi, cum ar fi spus Cărtărescu: în viscerele monstrului. Tot înainte, în pantofi sport şi-n uniforma lor largă. Să ma descalţ. Să ma urc. Să mă întind. Să mă dezbrac.Să întind braţul drept. Apoi pe cel stîng. Să nu ma sperii, voi simţi o durere scurtă. Sa strîng pumnul, să-i dau drumul.
Stau întinsă cu un cearşaf care-mi acoperă picioarele şi abdomenul. Şi atît. Port pe degetul mare un cîrlig conectat la aparate. Sînt răstignita cu mîînile la 10 şi un sfert sau la 3 fără 10. Mă vedeam: urma să primesc o bonetă pe cap să-mi strîngă părul, putea să-i încurce. Ca în clişeele cinematografice: plan larg, camera coboară asupra proprie-mi persoane, aşezată într-o poziţie straniu de geometrică. Un alt fel de crucifix, unul dadaist, cumva cubist. Mi se pun întrebări, răspund cu plăcere, cu luciditate, nu vreau să-mi scape nimic. Mi-e imposibil să mă plictisesc! Savurez clipele lichide izolate de halate şi faianţă. Medicul îmi zîmbeşte încă o dată. De cînd l-am întîlit, am fost pusă pe glume. Şi atunci, ca mai înainte, aveam pur şi simplu încredere. Înainte să ma urc pe masă îmi aranjasem cu grijă pantofii sub ea. "Chiar crezi ca vor rămîne acolo?". Am banuit că nu. Pe drum, oricum lepadasem nonşalant din haine.
Apoi mi-au spus "Somn uşor" şi eu, cu tubul de oxigen la gură, le mulţumesc cuminte. Am adormit brusc şi m-am trezit cînd eram gata! Ochii înceţoşaţi glumeam cu asistenta că aveam şosete asortate la pijama şi după cîteva ore, încă în noapte, ascultam - involuntar, sincer - discuţii despre (păzea!) viaţa sexuală a socrilor.
De ce un alt fel de a fi posedat? Probabil a fost una dintre cele mai subtile forme, aceea care poartă chipul încrederii în oameni.

Noir Desir - A Ton Etoile

2008-04-09T11:41:00.001-07:00

Zona crepusculara (I)

2008-04-05T08:11:00.000-07:00

Nu, corectez: nebunia nu tine niciodată trei zile. Dacă începe, sciziunea îi e alături. Sciziune - schizma - schizofrenie. Nu trebuie să fie patologică, nu e nevoie să fie pentru ca să poată totuşi să roadă nervos dar sigur, spasmodic şi monoton în acelaşi timp. E o depăşire a contradicţiilor şi o împăcare a contrariilor şi diferenţelor în minte, în to phronema - minte, raţiune (oligofren - cu minte puţină, oligou, puţin). E formidabil că am găsit totuşi o cale să păcălim ceea ce senzual, senzorial nu poate fi depăşit. Totul, prin minte...pînă la urmă modelăm "realitatea" cu raţiunea fără să mai conteze măcar dacă ceea ce concepem mental se mai întoarce la "realitate" să aibă contact cu ea...
Concluzie: totul este posibil!

"Portretul scriitorului în secol – Eugene Ionesco" de Marie-France Ionesco

2008-04-02T03:40:00.000-07:00

Şotronul
,Aha! Soarele a început să nu mai asculte." (Regele moare)

Un şotron. Pînă la sfîrşitul jocului, la primitorul cerc al mîntuirii, trebuie sa treci prin primele pătrate de cretă. Păşeşti prin cotidianitate în dramă, în absurd, cu luciditate, cu umor. Sau treci cu nostalgie şi disperare, cu un simţ al sublimului sau al grotescului, cu sensibilitatea dispreţului. Odată ajuns în cerc, porneşti înapoi spre sine, spre punctul originar. Atunci, jucătorul “trebuie sa nu mai privească în jur, să nu se mai agaţe de imagini, trebuie să se-ntoarcă în sine şi să se-nchidă.” (Regele moare).
Volumul lui Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol – Eugene Ionesco, apărut în 2003 la Editura Humanitas, aduce o serie de lămuriri istorice, mai degrabă decît să iniţieze un discurs cu totul nou şi răspunde unor subînţelesuri vidate de înţelegere, unor acuze şi comentarii. În mare parte, replicile vin la adresa unor locuri comune cu privire la Ionesco şi la volumele Ionesco în ţara tatălui a Martei Petreu şi Cioran, Eliade, Ionesco: l’oubli du fascisme de Alexandra Laignel-Lavastine. Obiecţiile vizează de cele mai multe ori cele ce pînă nu demult, ca subiecte tabu, rămîneau la marginea conversaţiilor uşoare, dar cu pretenţii de situare sau confirmare socială – religia şi politica. Nu dintr-o pudoare a logos-ului, ci graţie mizei de a privi spre determinaţiile principale ale existenţei scriitorului, aşa cum se reliefează din volum, voi evita să mă angajez în ceea ce ar putea deveni un mult mai complex studiu despre această generaţie şi despre mediul politic.
Eugene Ionesco a ales o lectură în spirit ludic a vieţii cu veşnice note de subsol spre moarte şi cu note marginale acide. Publicistul şi eseistul interbelic e necruţător în îndoiala sa şi neiertător în critică. Dramaturgul este visător, alert, jonglează cu o sensibilitate şi un simţ al ridicolului exacerbate. Luciditatea generaţiei care este supusă neliniştii şi care se întoarce uneori împotriva propriului Zeitgeist se arată la Ionesco într-o formulă sublimată prin zîmbetele puţin naive, puţin fantastice ale uimirii. Iar “uimirea de a fi conduce cînd la nelinişte şi angoasă, cînd la minunare”[1]. Uimirea de a fi! Imaginează-ţi, cititorul meu (iartă, te rog, adresarea familiară, nu îţi vorbesc vîrsta şi statutul meu, ci Eu, în interiorul Tău, iar noi Doi vom putea vedea...), imaginează-ţi aşadar că mîna care ţine aceste pagini ar cădea ignorantă pe lîngă corp, ignorantă faţă de tine şi de vorbele mele, iar mintea, vai, mintea nu ţi-ar permite să faci nimic timp de cîteva secunde. Şi-apoi să observi un rîs mefistofelic cum înfloreşte pe chipu-ţi respectabil, iar orice gest faci îţi dă senzaţia inutilităţii şi disperării tragice a unui ceas fără limbi! Atunci eşti fără de tine. Dar bine că nu se întîmplă întotdeauna aşa! De cele mai multe ori mîna se supune şi îmbătrîneşte purtînd gesturi banale sau, mai rău, mecanice, fără măcar s-o observăm vreodată.
Despre pierderi, sînt multe de spus. Sau nu chiar Ianus priveşte spre trecut şi spre viitor, însă în deplina-i înţelegere îl pierde pe acum? În filozofia secolului XX afli că există acum-uri între care se întind intervaluri. Tendinţa generală este de a nesocoti aceste clipe situate între acelea-reper remarcabile datorită convenţiilor sau semnificaţiei lor comune pentru indivizi. Trebuie oare să scăpăm mereu ceva, fie prezentul, fie întinderi întregi de timp? Proiectul unei lucidităţi constante, continue, caută cobai.
M-am înscris într-un asemenea proiect derulat deocamdată la scară personală. „Simţ enorm şi văz monstruos” a devenit un manifest clişeu, la care ader neîncetat[2]. Succesiunea senzaţiilor văzută ca „povara priveliştilor” despre apăsarea cărora i se plîngea Cioran lui Jeni Acterian în scrisori poate fi şi înălţătoare. Esenţial formatoare şi inevitabil ilară, dezvăluie semnificaţia nimicului. Atunci orice zîmbet „gratuit” devine o odă a nimicului şi o apreciere limpede a ceea ce este, mai degrabă decît a ceea ce este bun. Premisele unei astfel de încercări merită trecute în revistă ca aparţinînd gamei infinite de posibilităţi cu care ne-am trezit. Oricît ai încerca, pretenţia de a avea zero presupoziţii epatează prin izul iluzoriu. Alternative? Două, ale căror efecte le găsim în citatul din E. Ionesco: minunarea sau angoasa. Premisele pot fi umaniste şi idealiste sau sceptice şi cinice, dar ele nu corespund fix efectelor. Din momentul în care arunci pietricica pe şotron şi începi a sări pe un picior sau altul, cu un set sau altul de presupoziţii, nu ştii dacă nu cumva nu vei ateriza în cerc pe acelaşi picior sau pe ambele, într-o dualitate cu tine însuţi. Ciudat cum cea mai crîncenă incapacitate de a decide, camuflarea în nuanţe de gri, saltul pe ambele picioare, cu două mulţimi de ipoteze, nu înseamnă obligatoriu găsirea echilibrului. Dar mai avem o şansă: el poate surveni pe drumul spre întoarcere, în timpul interiorizării salturilor anterioare. Spre moarte.
Ionesco nu pare niciodată să zîmbească morţii cu împăcarea detaşată pe care o poţi găsi doar uneori în oameni. Degradarea şi moartea sînt procese lente, dramatice sau violente şi sînt uneori asociate căderii. Ca şi ea, pînă şi destrămarea Paradisului poate fi contemplată, cu cel puţin două avantaje: păstrarea lui ca „fotografie” sau reasamblarea sa în tine. Şi ce norocoşi sînt aceia!
Ionesco picta. Spre deosebire de acuarelele în care Hesse surprinde natura din jurul casei primitoare, darnic colorate cu pigmenţi calzi, care nu demască nimic din tulburările privitorului, desenele lui Ionesco sînt naive şi surprind individualul. Iar crucea, ca simbol evident pe pînză, apare constant: „căutarea intermitentă” sub semnul sfîrşitului. Spaţiile albe lasă loc absurdului să se desfăţoare sau să se odihnească, lasă loc crucii să aştepte. Dar viaţa ca proces scurt şi previzibil este un subiect destul de indigest. Sub dictonul „Lasă, mai e timp”, luciditatea uită de sine şi de trăiri. „Da, fii lucid, regele meu, iubitul meu. Nu te mai chinui. A exista nu-i decît un cuvînt, a muri alt cuvînt, formule, inchipuirile noastre” (Regele moare). Oamenii trăiesc sute de ani, ca primii urmaşi ai lor alungaţi din Paradis, şi uită să mai moară. Şi uită să mai trăiască.
Jeni Acterian notează în jurnalul său un citat pe care îl păstrează pentru a i-l citi lui E. Ionesco: „...Era chiar ciudat să vezi cum toate aceste mărunte morţi succesive te antrenau, te pregăteau pentru moarte.”[3]. Textul era similar cu ce îi spunsese Ionesco: ne mor pe rînd simţul umorului, voinţa, dorinţa, într-un lung antrenament pentru moarte. Dar moartea vine neanunţată, dulce truism care nu reuşeşte să se facă înţeles. Aproape niciodata asumat, memento mori suferă de prea mult lirism şi vocea lui Dike nu răsună prea convingător.
La fel cum nu sună convingător nici bucuria unei dimineţi însorite de duminică, revederea unui chip pe care nu l-ai mai văzut de mult, tăcerea înţelegătoare dintre doi prieteni, gesturile mărunte din jur, aşteptarea, zîmbetul produs de o amintire. Atenţia, curiozitatea, îndoiala, disperarea, regretul – toate acestea, voluptate de a simţi, nu sînt nici ele gustate. Să primeşti lumea prin toate simţurile, să te seducă, să te ameţească, să simţi bizareriile şi umorul este, desigur, obositor. Atunci trăieşti toate vieţile şi simţi toate morţile şi în sfîrşit ieşi, ieşi din tine, din personajul principal al tuturor dramelor şi amărăciunilor.
Lectura memoriilor sau jurnalelor care privesc aceeaşi perioadă, aceleaşi evenimente văzute şi trăite de multe ori atît de straniu de diferit – iată cîte asemenea indicii pentru bogăţia de moduri în care se simte o epocă! Luciditatea nu pierde, cîştigă; nu răspunde, întreabă; nu ia, ci caută, se bucură. Uimirea de a fi! Şotronul. Avîntul spre ceilalţi şi furtuna spre Tine. Privirea şi Cuvîntul. Atunci ridiculizezi şi demaşti „rinocerita”, interoghezi moartea şi trăieşti absurdul cu umorul conştiinţei ascuţite. Atunci!

[1] E. Ionesco, Între viaţă şi vis, p. 122, apud Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol, Ed. Humanitas, 2003, Bucureşti, p. 16.
[2] Caragiale este pururi alături de Ionesco, dovadă încercările acestuia din urmă de traducere şi de adaptare a unor schiţe şi piese caragialiene.
[3] J. Giraudoux, Combat avec l’ange, p. 181, apud J. Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Ed. Humanitas, 2007, Bucureşti, p. 115.

El Desierto

2008-04-02T03:39:00.001-07:00

Zile de linişte

2008-04-02T02:11:00.000-07:00

De singurătate, şi nu de izolare, vorba lui Noica. Prin Bucureşti, cîteva maşini prinse la semafor pe străduţe care nici nu ştiau ca există atîtea în oraş. La porţile Orientului, iată hagealîcul occidental primit cu gloria salvatorilor şi invitat să stea la taifas. Spectaculosul e vînat, mai ales în ţărişoara noastră, pentru că in agora nu se mai politizează, ci se distrează. Şi tot cu notă spre Noica, bucuria dezbină, iar suferinţa uneşte. Iar spectacolul, bucurie şi suferinţă, rămîne la un nivel atît de superficial încît lasă boborul nemişcat şi abrutizat prin crase uzuri ale sensibilităţii.
Iar nebunia ţine ca-n poveşti, trei zile. Vorbim după ce se va da ţara de trei ori peste cap în faţa străinilor, să vedem ce iese...sau ce rămîne!