"Portretul scriitorului în secol – Eugene Ionesco" de Marie-France Ionesco

Şotronul
,Aha! Soarele a început să nu mai asculte." (Regele moare)

Un şotron. Pînă la sfîrşitul jocului, la primitorul cerc al mîntuirii, trebuie sa treci prin primele pătrate de cretă. Păşeşti prin cotidianitate în dramă, în absurd, cu luciditate, cu umor. Sau treci cu nostalgie şi disperare, cu un simţ al sublimului sau al grotescului, cu sensibilitatea dispreţului. Odată ajuns în cerc, porneşti înapoi spre sine, spre punctul originar. Atunci, jucătorul “trebuie sa nu mai privească în jur, să nu se mai agaţe de imagini, trebuie să se-ntoarcă în sine şi să se-nchidă.” (Regele moare).
Volumul lui Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol – Eugene Ionesco, apărut în 2003 la Editura Humanitas, aduce o serie de lămuriri istorice, mai degrabă decît să iniţieze un discurs cu totul nou şi răspunde unor subînţelesuri vidate de înţelegere, unor acuze şi comentarii. În mare parte, replicile vin la adresa unor locuri comune cu privire la Ionesco şi la volumele Ionesco în ţara tatălui a Martei Petreu şi Cioran, Eliade, Ionesco: l’oubli du fascisme de Alexandra Laignel-Lavastine. Obiecţiile vizează de cele mai multe ori cele ce pînă nu demult, ca subiecte tabu, rămîneau la marginea conversaţiilor uşoare, dar cu pretenţii de situare sau confirmare socială – religia şi politica. Nu dintr-o pudoare a logos-ului, ci graţie mizei de a privi spre determinaţiile principale ale existenţei scriitorului, aşa cum se reliefează din volum, voi evita să mă angajez în ceea ce ar putea deveni un mult mai complex studiu despre această generaţie şi despre mediul politic.
Eugene Ionesco a ales o lectură în spirit ludic a vieţii cu veşnice note de subsol spre moarte şi cu note marginale acide. Publicistul şi eseistul interbelic e necruţător în îndoiala sa şi neiertător în critică. Dramaturgul este visător, alert, jonglează cu o sensibilitate şi un simţ al ridicolului exacerbate. Luciditatea generaţiei care este supusă neliniştii şi care se întoarce uneori împotriva propriului Zeitgeist se arată la Ionesco într-o formulă sublimată prin zîmbetele puţin naive, puţin fantastice ale uimirii. Iar “uimirea de a fi conduce cînd la nelinişte şi angoasă, cînd la minunare”[1]. Uimirea de a fi! Imaginează-ţi, cititorul meu (iartă, te rog, adresarea familiară, nu îţi vorbesc vîrsta şi statutul meu, ci Eu, în interiorul Tău, iar noi Doi vom putea vedea...), imaginează-ţi aşadar că mîna care ţine aceste pagini ar cădea ignorantă pe lîngă corp, ignorantă faţă de tine şi de vorbele mele, iar mintea, vai, mintea nu ţi-ar permite să faci nimic timp de cîteva secunde. Şi-apoi să observi un rîs mefistofelic cum înfloreşte pe chipu-ţi respectabil, iar orice gest faci îţi dă senzaţia inutilităţii şi disperării tragice a unui ceas fără limbi! Atunci eşti fără de tine. Dar bine că nu se întîmplă întotdeauna aşa! De cele mai multe ori mîna se supune şi îmbătrîneşte purtînd gesturi banale sau, mai rău, mecanice, fără măcar s-o observăm vreodată.
Despre pierderi, sînt multe de spus. Sau nu chiar Ianus priveşte spre trecut şi spre viitor, însă în deplina-i înţelegere îl pierde pe acum? În filozofia secolului XX afli că există acum-uri între care se întind intervaluri. Tendinţa generală este de a nesocoti aceste clipe situate între acelea-reper remarcabile datorită convenţiilor sau semnificaţiei lor comune pentru indivizi. Trebuie oare să scăpăm mereu ceva, fie prezentul, fie întinderi întregi de timp? Proiectul unei lucidităţi constante, continue, caută cobai.
M-am înscris într-un asemenea proiect derulat deocamdată la scară personală. „Simţ enorm şi văz monstruos” a devenit un manifest clişeu, la care ader neîncetat[2]. Succesiunea senzaţiilor văzută ca „povara priveliştilor” despre apăsarea cărora i se plîngea Cioran lui Jeni Acterian în scrisori poate fi şi înălţătoare. Esenţial formatoare şi inevitabil ilară, dezvăluie semnificaţia nimicului. Atunci orice zîmbet „gratuit” devine o odă a nimicului şi o apreciere limpede a ceea ce este, mai degrabă decît a ceea ce este bun. Premisele unei astfel de încercări merită trecute în revistă ca aparţinînd gamei infinite de posibilităţi cu care ne-am trezit. Oricît ai încerca, pretenţia de a avea zero presupoziţii epatează prin izul iluzoriu. Alternative? Două, ale căror efecte le găsim în citatul din E. Ionesco: minunarea sau angoasa. Premisele pot fi umaniste şi idealiste sau sceptice şi cinice, dar ele nu corespund fix efectelor. Din momentul în care arunci pietricica pe şotron şi începi a sări pe un picior sau altul, cu un set sau altul de presupoziţii, nu ştii dacă nu cumva nu vei ateriza în cerc pe acelaşi picior sau pe ambele, într-o dualitate cu tine însuţi. Ciudat cum cea mai crîncenă incapacitate de a decide, camuflarea în nuanţe de gri, saltul pe ambele picioare, cu două mulţimi de ipoteze, nu înseamnă obligatoriu găsirea echilibrului. Dar mai avem o şansă: el poate surveni pe drumul spre întoarcere, în timpul interiorizării salturilor anterioare. Spre moarte.
Ionesco nu pare niciodată să zîmbească morţii cu împăcarea detaşată pe care o poţi găsi doar uneori în oameni. Degradarea şi moartea sînt procese lente, dramatice sau violente şi sînt uneori asociate căderii. Ca şi ea, pînă şi destrămarea Paradisului poate fi contemplată, cu cel puţin două avantaje: păstrarea lui ca „fotografie” sau reasamblarea sa în tine. Şi ce norocoşi sînt aceia!
Ionesco picta. Spre deosebire de acuarelele în care Hesse surprinde natura din jurul casei primitoare, darnic colorate cu pigmenţi calzi, care nu demască nimic din tulburările privitorului, desenele lui Ionesco sînt naive şi surprind individualul. Iar crucea, ca simbol evident pe pînză, apare constant: „căutarea intermitentă” sub semnul sfîrşitului. Spaţiile albe lasă loc absurdului să se desfăţoare sau să se odihnească, lasă loc crucii să aştepte. Dar viaţa ca proces scurt şi previzibil este un subiect destul de indigest. Sub dictonul „Lasă, mai e timp”, luciditatea uită de sine şi de trăiri. „Da, fii lucid, regele meu, iubitul meu. Nu te mai chinui. A exista nu-i decît un cuvînt, a muri alt cuvînt, formule, inchipuirile noastre” (Regele moare). Oamenii trăiesc sute de ani, ca primii urmaşi ai lor alungaţi din Paradis, şi uită să mai moară. Şi uită să mai trăiască.
Jeni Acterian notează în jurnalul său un citat pe care îl păstrează pentru a i-l citi lui E. Ionesco: „...Era chiar ciudat să vezi cum toate aceste mărunte morţi succesive te antrenau, te pregăteau pentru moarte.”[3]. Textul era similar cu ce îi spunsese Ionesco: ne mor pe rînd simţul umorului, voinţa, dorinţa, într-un lung antrenament pentru moarte. Dar moartea vine neanunţată, dulce truism care nu reuşeşte să se facă înţeles. Aproape niciodata asumat, memento mori suferă de prea mult lirism şi vocea lui Dike nu răsună prea convingător.
La fel cum nu sună convingător nici bucuria unei dimineţi însorite de duminică, revederea unui chip pe care nu l-ai mai văzut de mult, tăcerea înţelegătoare dintre doi prieteni, gesturile mărunte din jur, aşteptarea, zîmbetul produs de o amintire. Atenţia, curiozitatea, îndoiala, disperarea, regretul – toate acestea, voluptate de a simţi, nu sînt nici ele gustate. Să primeşti lumea prin toate simţurile, să te seducă, să te ameţească, să simţi bizareriile şi umorul este, desigur, obositor. Atunci trăieşti toate vieţile şi simţi toate morţile şi în sfîrşit ieşi, ieşi din tine, din personajul principal al tuturor dramelor şi amărăciunilor.
Lectura memoriilor sau jurnalelor care privesc aceeaşi perioadă, aceleaşi evenimente văzute şi trăite de multe ori atît de straniu de diferit – iată cîte asemenea indicii pentru bogăţia de moduri în care se simte o epocă! Luciditatea nu pierde, cîştigă; nu răspunde, întreabă; nu ia, ci caută, se bucură. Uimirea de a fi! Şotronul. Avîntul spre ceilalţi şi furtuna spre Tine. Privirea şi Cuvîntul. Atunci ridiculizezi şi demaşti „rinocerita”, interoghezi moartea şi trăieşti absurdul cu umorul conştiinţei ascuţite. Atunci!



[1] E. Ionesco, Între viaţă şi vis, p. 122, apud Marie-France Ionesco, Portretul scriitorului în secol, Ed. Humanitas, 2003, Bucureşti, p. 16.
[2] Caragiale este pururi alături de Ionesco, dovadă încercările acestuia din urmă de traducere şi de adaptare a unor schiţe şi piese caragialiene.
[3] J. Giraudoux, Combat avec l’ange, p. 181, apud J. Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Ed. Humanitas, 2007, Bucureşti, p. 115.