M-au îmbrăcat în uniforma noastră, a Pacienţilor şi m-au teleportat dintr-o încăpere în alta. M-au aşezat pe un scaun să aştept şi apoi m-au plimbat pe alte culoare. Pereţi plăcuţi, pastel, curaţi, cum ar fi spus Cărtărescu: în viscerele monstrului. Tot înainte, în pantofi sport şi-n uniforma lor largă. Să ma descalţ. Să ma urc. Să mă întind. Să mă dezbrac.Să întind braţul drept. Apoi pe cel stîng. Să nu ma sperii, voi simţi o durere scurtă. Sa strîng pumnul, să-i dau drumul.
Stau întinsă cu un cearşaf care-mi acoperă picioarele şi abdomenul. Şi atît. Port pe degetul mare un cîrlig conectat la aparate. Sînt răstignita cu mîînile la 10 şi un sfert sau la 3 fără 10. Mă vedeam: urma să primesc o bonetă pe cap să-mi strîngă părul, putea să-i încurce. Ca în clişeele cinematografice: plan larg, camera coboară asupra proprie-mi persoane, aşezată într-o poziţie straniu de geometrică. Un alt fel de crucifix, unul dadaist, cumva cubist. Mi se pun întrebări, răspund cu plăcere, cu luciditate, nu vreau să-mi scape nimic. Mi-e imposibil să mă plictisesc! Savurez clipele lichide izolate de halate şi faianţă. Medicul îmi zîmbeşte încă o dată. De cînd l-am întîlit, am fost pusă pe glume. Şi atunci, ca mai înainte, aveam pur şi simplu încredere. Înainte să ma urc pe masă îmi aranjasem cu grijă pantofii sub ea. "Chiar crezi ca vor rămîne acolo?". Am banuit că nu. Pe drum, oricum lepadasem nonşalant din haine.
Apoi mi-au spus "Somn uşor" şi eu, cu tubul de oxigen la gură, le mulţumesc cuminte. Am adormit brusc şi m-am trezit cînd eram gata! Ochii înceţoşaţi glumeam cu asistenta că aveam şosete asortate la pijama şi după cîteva ore, încă în noapte, ascultam - involuntar, sincer - discuţii despre (păzea!) viaţa sexuală a socrilor.
De ce un alt fel de a fi posedat? Probabil a fost una dintre cele mai subtile forme, aceea care poartă chipul încrederii în oameni.
Stau întinsă cu un cearşaf care-mi acoperă picioarele şi abdomenul. Şi atît. Port pe degetul mare un cîrlig conectat la aparate. Sînt răstignita cu mîînile la 10 şi un sfert sau la 3 fără 10. Mă vedeam: urma să primesc o bonetă pe cap să-mi strîngă părul, putea să-i încurce. Ca în clişeele cinematografice: plan larg, camera coboară asupra proprie-mi persoane, aşezată într-o poziţie straniu de geometrică. Un alt fel de crucifix, unul dadaist, cumva cubist. Mi se pun întrebări, răspund cu plăcere, cu luciditate, nu vreau să-mi scape nimic. Mi-e imposibil să mă plictisesc! Savurez clipele lichide izolate de halate şi faianţă. Medicul îmi zîmbeşte încă o dată. De cînd l-am întîlit, am fost pusă pe glume. Şi atunci, ca mai înainte, aveam pur şi simplu încredere. Înainte să ma urc pe masă îmi aranjasem cu grijă pantofii sub ea. "Chiar crezi ca vor rămîne acolo?". Am banuit că nu. Pe drum, oricum lepadasem nonşalant din haine.
Apoi mi-au spus "Somn uşor" şi eu, cu tubul de oxigen la gură, le mulţumesc cuminte. Am adormit brusc şi m-am trezit cînd eram gata! Ochii înceţoşaţi glumeam cu asistenta că aveam şosete asortate la pijama şi după cîteva ore, încă în noapte, ascultam - involuntar, sincer - discuţii despre (păzea!) viaţa sexuală a socrilor.
De ce un alt fel de a fi posedat? Probabil a fost una dintre cele mai subtile forme, aceea care poartă chipul încrederii în oameni.
1 comment:
Aha. Mda. Doamne-ajuta sa se pastreze asa si sa n-ai parte de experiente care sa schimbe asta. Huh?
Post a Comment